De ce?

De ce ingheti cand ma privesti?
De ce nu lupti, de ma iubesti?
De ce-mi strecori in suflet indoiala?
De ce c-un zambet nu imi alungi teama?
De ce vrei sa murim c-un palid gand,
Sa piara totodata rand pe rand
Sarutul si misterul si placerea
Ce-n clipe vechi ne-au alinat durerea?
De ce sa pariem pe-o carte totul
Si-apoi sa daruim altuia jocul?
De ce sa omoram cuvantul "noi"
Si in amurg sa pierim amandoi?
De ce sa ma strivesti ca pe o frunza
Cazuta-n drumul tau spre-o alta muza?
... De ce?

Tacere...calda

Sunet de fundal prin jaluzele, lumina difuza venind din hol, umbre ce danseaza prinse-ntr-un joc usor, tacut.

Batai puternice in piept, sunet de trupuri goale ce se ating, flori uscate in geam.

Atingere delicata de respiratie pe piele, de buze umede.

Uitate de timp, ascunse de lume, si umbrele fac dragoste.

E locul lor, e vibratie, e toamna, e freamat, e fum de tigara.

Iubesc mireasma umbrelor ce se iubesc.

Un vis...

Atat de mult te poate marca un vis incat iti poate schimba atitudinea pe toata durata zilei sau chiar mai mult. Visez mult, mult prea mult, mult prea dureros uneori. As vrea sa ma opresc, sa nu mai visez, in ciuda faptului ca de multe ori in vis traiesc senzatii necunoscute...totusi, chiar si acele vise dor cand ma trezesc. Sunt invidioasa uneori pe cei care nu viseaza sau nu-si aduc aminte ce au visat. Apoi ma gandesc la cat de reale par visele mele si la cat de intens traiesc in vis tot ceea ce se intampla... Cat sunt de diferiti oamenii si cat de multe descopera unii la altii pe parcursul timpului. Oameni diferiti, puncte de vedere diferite. Se cearta, se judeca, se iubesc, se doresc, nu se ma doresc, se contrazic, se cearta din nou, iar se iubesc, iar merg in directii diferite, isi unesc drumul, cauta scurtaturi, se pierd unul de celalalt, se regasesc, se iubesc, se pierd din nou. Cate etape, cate fapte, cate directii. Oamenii cer prea mult unul de la celalalt fara sa se gandeasca sa dea. Uneori ai impresia ca ai dat tot, alteori ai impresia ca celalalt nu ti se da tot. Si de fapt ce inseamna tot? Si de fapt ce vreti toti de la mine? Oamenii sunt diferiti, unii cer prea mult, unii dau prea mult, dar de fapt... sunt la fel, sunt doar nuantati. Si de la ce plecasem? De la un vis... Am ajuns in cu totul alta directie, nu a inteles nimeni nimic, sunt haotica, nu conteaza. Sunt eu...atat.

Ecce homo

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...

Eu sunt o cadenţare de bine
Şi de rău,
De glasuri răzvrătite
Şi resemnări târzii -
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete,
De leneşe pavane
Şi repezi farandole -
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Şi-n râs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres -
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Ne'nţeles!...

Ion Minulescu

"Iluzii pierdute"

Plec de la munca...obosita, plictisita, cu "mare chef" de mers spre casa cu RATB pe o caldura infernala. Ajung in final in cartierul in care locuiesc. Deja s-a innorat. Intru in magazinul din colt cu gandul sa cumpar ce imi trebuie si sa ajung acasa inainte sa se iste vreo ploaie. Ies din magazin...prea tarziu, deja ploua torential, iar lumea este adapostita pe unde a apucat. Raman in fata magazinului, alaturi de altii care se tem de ploaie si-mi aprind o tigara. Ma gandesc:...pana fumez poate pleaca ploaia si imi voi putea continua drumul spre casa. Trag doua fumuri si observ langa mine un om nu foarte fericit. L-am observat de fiecare data cand am trecut pe-acolo, insa nu i-am acordat niciodata atentie, cum nimeni din jurul meu nu face nici acum. Sta pe un scaunel de pescuit, imbracat in haine peticite si cu privirea trista, fara vlaga, indreptata in jos. In fata lui se intinde un carton pe care are asezate cateva carti. Le vinde. Imi arunc privirea peste ele. Toate sunt carti vechi, cu titluri ce tin de medicina...cu exceptia uneia. Mi-a atras atentia un singur titlu ce iese din tipar - "Iluzii pierdute", Balzac. Ce cauta acolo cartea aia? Printre atatea boli si remedii medicale? Este o legatura stransa intre titlul cartii, care nu este deloc ca celelalte, si omul de pe scaunel. Ii spun ca o vreau, ma priveste, uimit ca cineva ii vorbeste, si incearca sa-mi spuna cat costa. Se balbaie, se chinuie si spune silabisit si aproape in soapta: 15 mii, e foarte frumoasa. M-a socat. I-am oferit mai mult. Fata i se lumineaza... si ma roaga sa imi iau singura cartea, nu se poate apleca. Hmm...este un om care a avut carti, le-a citit, iar acum este nevoit sa le vanda la un pret derizoriu.

...Iluzii Pierdute...intotdeauna imi va aduce aminte de cat mi-a multumit sarmanul om pentru atentia acordata.
Alergam prin viata fara sa ne dam seama ca suntem prea grabiti pentru a mai observa ca nu suntem singuri.

Va multumesc pentru ceea ce sunt

Sunt construita in functie de intamplarile ce au fost si persoanele pe care le-am intalnit. Fiecare dintre cei cu care am intrat in contact de-a lungul timpului si-a pus amprenta asupra personalitatii mele, indiscutabil, unii au avut o influenta nesemnificativa, insa altora le datorez schimbari radicale ale cursului vietii. Consider ca nimic nu trece pe langa mine fara sa ma afecteze si nimic nu era prestabilit in momentul in care m-am nascut. Imi aduc aminte mereu de cei care au contribuit cel mai mult la constructia mea. Primul si cel mai important este tata. Mi-a aratat ce inseamna a fi corect, integru, ambitios, cat de mult inseamna sa te integrezi fara probleme intr-un colectiv, sa fii rational cand e nevoie si sa nu lasi timpul sa treaca pe langa tine fara sa inveti tot ce ai ocazia, intotdeauna vei avea nevoie sa stii cat mai mult, nu conteaza in ce domeniu. A doua a fost strabunica mea. Ea m-a invatat ce inseamna simplitatea, modestia si lacrimile de emotie (sa se odihneasca in pace). A urmat apoi domnul profesor de limba si literatura romana din clasele IX-X - dl Dumitrache (din pacate nici dumnealui nu mai este printre noi) - m-a invatat ca detaliile conteaza. Un alt profesor de limba si literatura romana (clasele XI-XII), Dan Tache, mi-a conturat limbajul asfel incat sa pot urca si cobori la orice nivel ca lumea sa ma inteleaga, respectul pentru cei care cunosc limba romana si stiu sa o foloseasca si dispretul fata de cei care o schilodesc. Mi-a aratat ca pot vorbi pe orice tema, oriunde, oricand. Victor Mihalache este regizorul unei piese de teatru in care am jucat in liceu, m-a invatat sa-mi deschid simturile si sa pot trai totul nu doar la jumatate de intensitate. Un alt personaj important cu o mare contributie este Dan Popa, "tati" cum ii spun eu. Datorita lui am intrat in presa, mi-a placut, am invatat alaturi de el sa scriu, am invatat alaturi de el sa apreciez oamenii la adevarata valoare si sa imi pot sustine punctul de vedere in orice situatie cu argumente solide. Petrut, Diana, Raluca si George mi-au aratat adevarata valoare a prieteniei. Alina, sora mea, este cea care, fara exceptie m-a sustinut in tot ceea ce am facut, mi-a deschis ochii in momentul in care am gresit si m-a ajutat sa ma intorc pe calea pe care am ales sa o urmez cand am fost aproape de a renunta. Mama mi-a aratat ca supararea si cruzimea vorbelor sau a faptelor nu isi au locul atunci cand iubesti. Andrei Curelariu mi-a demonstrat ca distanta nu conteaza, Cristian Petrescu mi-a intarit principiile si m-a facut sa cred cu tarie ca cel mai important intr-o relatie este respectul, Achim Hirsch mi-a demonstrat ca pentru mine conteaza mai mult ce simt decat luxul care mi se ofera. In acest plan, cel care mi-a schimbat in mod radical viata este Andrei, iubitul meu. A reusit sa imi dea puterea sa fac pasul spre ceva mai mult din punct de vedere al carierei, a dat o importanta deciziilor mele, mi-a aratat ca actiunile mele ii afecteza si pe ceilalti si astfel am invatat sa gandesc mai mult inainte de a spune sau face ceva. M-a invatat ca iubirea nu inseamna doar "fluturasi in stomac". Hmm...este omul care mi-a demonstrat, spre surprinderea mea, ca pot imparti totul cu cel de langa mine, in momentul in care nu gandeam ca asta se va intampla vreodata.
VA MULTUMESC tuturor pentru ceea ce sunt. Sunteti acei oameni importanti pe care nu-i voi uita niciodata.

E tot ce a ramas...

O casa goala, o prispa prafuita, un tavan pravalit peste dusumeaua subreda, o soba rece, o fereastra sparta ce da voie vantului sa cotrobaie prin camera, un gard daramat de tiganii de peste drum, o curte napadita de buruieni... o curte mare ... care totusi ma strange din toate partile. Navalesc amintiri, o vad pe prispa, o vad la cotetul gainilor, o vad culegand florile din gradina sau zmeura care tocmai s-a copt si ascunzand-o pentru ca atunci cand apar la poarta sa ma intampine cu zambetul pe buze si cu desertul in palme. O vad stand in poarta cu lacrimi in ochi si spunand "la revedere". Incerc sa pasesc fara sa plang, dar ma mangaie chipul ei bland din toate partile, as vrea sa o iau din nou in brate, sa nu-i dau drumul, sa nu o mai las sa plece, ... dar nu pot face nimic acum. Curtea, gradina de flori, casa, soba...nu mai sunt ale ei, dar raman ale mele, cum ramane si ea, asa cum le stiu, curate si inflorite, zambind in amintirile mele. Plang, imi este dor, as mai vrea sa o stiu langa mine, o clipa macar, ... nu pot pasi pe locul de unde a plecat, ... ma doare, ma injunghie, ma omoara.

NIMIC

Astazi scriu despre NIMIC. Pentru ca NIMIC nu ma incalzeste, NIMIC nu ma linisteste, NIMIC este momentul ACUM. Multa lume spune ca acest NIMIC nu are nici o importanta. Ba iata ca are! Atunci cand la NIMIC se reduce starea ta actuala si un mare NIMIC insemni este un NIMIC important pentru tine, te afecteza destul de mult. Oricum nu intereseaza pe nimeni. Esti doar un punct printre alte mii de puncte care isi duce in spate existenta nesemnificativa.

Ninge cu cioburi marunte si dese...

Vorbele care nu se spun, se pierd

Lumea nu mai intelege nimic din ce sunt .... iar eu nu mai inteleg lumea....de fapt, poate ca n-am vrut niciodata sa inteleg lumea,...doar o parte din ea. Cuvintele au pentru unii o alta valoare, haosul din ele le da peste cap gandurile, in ciuda faptului ca ... e simplu....si logic, pentru cine stie. Pentru unii cuvintele nu inseamna nimic, pentru mine da, chiar si in forma aia de amalgam aruncat pe taste. Si daca nu inteleg ei, ar trebui sa-mi pese? Imi pasa, ca-s ale mele si prin ele ma descarc, le arunc, nu conteaza in ce forma; daca le prinde cineva...e ok, daca nu...le-au pierdut. Vorbele care nu se spun, se pierd.

Punct

E zapada, e viscol, e frig, e cald, e ploaie, e soare, ...ninge iar. E iarna, e vara...sunt toate si toate sunt in mine. Ma uit la ele, incerc sa incep, inchid, incerc din nou. De ce nu pot? Poate ca vreau prea mult si gandul mi-e mereu acolo, dar ma blochez. Inconfundabilul sentiment de nesiguranta revine, e risipit de vant, se asterne din nou... Nu-l mai intalnisem de ceva timp... Cred ca era cazul sa apara. Poate ca uneori nu trebuie sa ma mai gandesc atat de mult la ce trebuie facut, la ce vreau sa fac sau la ce ar fi bine si corect sa fac, ci doar sa fac, sa las valul sa ma duca, sa ma lase, sa ma surprinda si sa ma aduca inapoi...sau nu... E cazul sa ma pun in miscare...

Mi-e dor de batranica mea

Mi-e dor sa o vad iesind in prispa cand auzea zgomotul masinii la poarta. Mi-e dor sa stam de vorba iarna la gura sobei in timp ce coceam mere. Mi-e dor sa o mangai pe basmaluta si sa o sarut pe frunte. S-a dus...si nu am putut face nimic. As fi vrut sa o mai pastrez langa mine. As fi vrut sa nu ma simt vinovata ca nu am fost pe la ea destul de des, din cauza programului incarcat si timpului liber pe care nu il aveam. Nu mi-am putut respecta promisiunea fata de ea si asta-i un sentiment deloc placut. M-a pus sa-i promit ca nu voi vinde casuta batraneasca in care si-a petrecut toata viata, in care avem atatea amintiri, insa, fara voia mea, au luat-o altii si n-am putut face nimic in privinta asta. As fi vrut sa mai merg acolo... dar ea nu va mai fi in poarta sa ma astepte si mi-ar face foarte rau acest lucru. Locul acela imi trezeste amintiri care dor...nu pot sa-l vad, nu pot sa-l calc, e dureros de departe acum. Am ajuns la concluzia ca nu poti face nimic ca sa-i tii mai mult langa tine pe cei dragi, inca o chestie care doare. Oricat ti-ai dori sa-i pastrezi aproape si oricat ai fi de convins ca momentul in care pleaca trebuie sa vina, atunci cand pleaca nu poti spune senin "A venit momentul, asta e viata, trebuie sa mergem mai departe", ar fi prea simplu. Si incepe sa-ti fie dor...de tot. Mi-e dor de batranica mea blanda cu basma si baston.

Timpul e un hot

Timpul e un hot. Ne fura, de cele mai multe ori, ceea ce avem mai drag. Pleaca cu momente, persoane, stari sufletesti ... chiar si cu gandurile noastre. Dar timpul este indragostit de unii dintre noi, timpul le ofera sanse si stari diferite, le ofera zambet larg si uneori nu fura nimic de langa ei. Eu de ce l-as iubi daca el este indragostit de altii?
...
Hmm... insa timpul nu poate desparti pasarea de aripa sa. Vor zbura intotdeauna impreuna, cu sau fara ajutorul lui.

M-am ranit...

De cele mai multe ori oamenii in care ai cea mai mare incredere si la care nu te-ai astepta niciodata sa te dezamageasca, te lovesc cel mai puternic. De fapt, stau si ma intreb cateodata daca loviturile le simt mai puternice tocmai pentru ca sunt persoane de care imi pasa, la care tin. Alteori ma intreb daca fac asta intentionat sa ma raneasca sau fara intentie, doar neglijand sentimentele mele. In ambele cazuri mi se pare la fel de dureros, chiar daca ei nu percep ceea ce fac ca pe o mare lovitura, chiar daca ei nu sunt constienti de cat de mare este puterea cuvantului sau de cat de mult te poate afecta un gest, o reactie, o atitudine. Sunt dati cand imi pun intrebarea daca sunt cumva prea sensibila sau daca as reusi sa ma schimb si eu, ca toti ceilalti, dar stiu ca am incercat sa fac asta si...nu pot face rau persoanelor la care tin. Cateodata vreau sa ma trezesc, sa ma ridic dupa ce sunt lovita si sa reactionez cumva, dar... ce sens mai are...oricum e prea tarziu...oricum m-am ranit...

Otrava somnului

Tacerea a acoperit pamantul

Doar frunzele mai fluiera din cand in cand

Sufletul mi l-a-ntunect amurgul

Si indoiala mi-a patruns in gand

.

Nu stiu sa rad

Dar nici sa plang nu vreau

Stropii se scurg

Iar eu otrava lor o beau

.

Si iarasi norii plang

Strapunsi de raze reci

Si iar suflete frang

Si le adorm pe veci

.

Dar poate c-o sa-nvie

In zori intaia oara

Nebuni poeti ce-au adormit

Odinioara

.

Si-or sa alerge iarasi

Dupa un vant grabit

Ce obosit de-atata dans

Vioi

Si el a adormit

...cu ei.

Ce viata inutila...

Pana sa te intalnesc imi era de ajuns viata pe care o aveam, imi erau de ajuns ceilalti. Te-am intalnit si totul s-a schimbat, acum esti tu centrul lumii mele, iar ceilalti au trecut in planul al doilea. Insa este dureros sa stiu ca lumea mea de acum se clatina. M-am straduit din rasputeri sa o fac sa infloreasca, sa zambesc privind la tot ce realizez, pentru mine, pentru noi. Alerg spre cai mai bune, trece timp si incerc sa mi-l impart astfel incat sa te pot imbratisa la sfarsitul zilei si totul sa se linisteasca, incerc sa termin mai repede ce am de facut in timpul zilei ca sa pot avea parte de calda imbratisare, insa tu preferi altceva. Imbratisarea mea nu-ti mai este de ajuns... As vrea sa-ti spun atat de multe, dar s-a asternut tacerea, o tacere taioasa care imi frange fiecare cuvant pe buze si ma usuca pe interior. O sa mor, usor, usor, si....piatra aceea despre care vorbeam intr-un post anterior si spuneam ca i-au crescut aripi... o sa si le piarda si o sa fie din nou sfaramata de ceea ce trece pe langa ea. Ai luat-o in palme si ai pornit la drum impreuna cu ea, insa, din cate observ, te-ai saturat sa o tot cari dupa tine, poate ca nu mai are aceeasi stralucire, nu-ti mai trebuie si ... o arunci inapoi scapand astfel de povara. Tacerea asta ma doare...mi-a frant cele mai frumoase simtiri... aveam devoie doar de o mana intinsa ca sa ma pot ridica...dar e prea mult...

I'm crying everyone's tears
I have already paid for all my future sins
There's nothing anyone
Can say to take this away
It's just another day and nothing's any good

Nu ma regasesc

M-am pierdut in negura gandurilor, m-am pierdut de viata. Nu pot sa ma mai regasesc in ceea ce se intampla in jurul meu. Nu mai sunt eu ... m-am schimbat. Cu toate ca n-as fi crezut ca pot sa schimb atat de multe la mine doar pentru ca simt. Eram o fire vesela, o companie placuta pentru oricine, eram inconjurata de lume care-mi cauta prezenta pentru ca oricat de mare suparare era, eu aduceam un zambet. Ma prabusesc in fiecare zi cate putin, dar ... revin apoi la pozitia initiala, fara sa-mi dau seama ca ceea ce se strica in interior nu poate fi trecut atat de usor cu vederea. Am crezut ca pot vindeca tot imediat dupa ce se imbolnaveste, dar m-am inselat. Rana se strange, intr-adevar...dar nu se vindeca in totalitate. Am ajuns intr-un loc de unde nu mai gasesc iesirea, o cupola transparenta prin care vad ce se intampla afara, dar nu pot iesi. Iar aici s-au inchis cu mine toate problemele, tot ce doare si toate grijile pe care mi le-am facut in ultima vreme. As vrea sa le fac loc sa iasa... dar apar altele si altele care ma lovesc. Simt ca nu mai am nici puterea sa cad in genunchi macar. Sunt inchisa aici, ii vad pe ceilalti cum trec, si-i strig...cu toata forta, as vrea sa ma auda cineva si sa ma scoata de-aici, dar strig in van...nimeni nu ma poate auzi. Asa ca scriu...scriu pentru mine, scriu pentru ca nu mai gasesc alta solutie, scriu pentru ca simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar uneori nu mai am pe nimeni. Imi aduc aminte de zambetul care mi se aseza pe buze in fiecare clipa spunand " Nu conteaza. O sa trec si peste asta. Sunt o optimista." ... Si il caut, sa il asez din nou pe buzele mele, dar... nu-i nicaieri. Mi-e dor de mine... si de el.

Transparenta

Oare mai exist? Oare isi mai da seama cineva ca i-am aparut si eu la un moment dat in viata si poate ca inca ii mai sunt in preajma? Ciudat sentiment de transparenta. Ciudata senzatie sa te stii in viata si in acelasi timp mort. Ma intreb uneori daca cineva ar remarca lipsa mea sau cel putin la cat timp dupa ce dispar. Ma intreb... Si? Ce rezolv cu asta? Raspuns oricum nu primesc. Nu vreau sa-mi pierd culoarea care si asa a inceput sa paleasca. Si...pana la urma...de ce mai exist? Alta intrebare, alt raspuns care nu vine, alt unghi pesimist de a privi viata si alta pala de vant care ma rastoarna. Cine sunt si pentru ce sunt? Hmm ... pentru nimic ... pentru mine ... ca sa am cu cine vorbi cand nimeni nu mai este... Vorbesc cu mine si ma ascult vorbind... patetic si nu prea. Gata Geo, am comunicat destul pe ziua de azi, cauta-ti alt interlocutor, Geo nu te mai asculta. Si din nou nu mai inteleg nimic din mine.

Mi-au inghetat si gandurile...

Nu mai vreau frig, nu mai vreau vant, eu sunt copilul soarelui, vreau sa fiu invelita in caldura, iar timpul nu ma ajuta deloc. Parca frigul de afara imi ingheata si gandurile cateodata, lasandu-ma pentru cateva momente sa cad in gol, sa ma pierd printre picuri reci si sa imi revin apoi din amorteala de parca toate ar fi mers fara mine mai departe. Mi-e frig si mi-e dor...de caldura, de soare, de tot ce ma poate scoate din amorteala asta de gheata...