Am obosit

Adu-mi inapoi zambetul pe care l-am pierdut. Simt ca e atat de tarziu sa-l regasesc. Nici macar ochii nu-mi mai zambesc. Sunt inchisi, sarati, cum ar putea sa mai zambeasca daca nu mai vad zambete nici macar in oglinda. Au obosit si sa mai priveasca, am obosit sa mai respir sacadat de teama ca respir aerul ce nu-i al meu. Poate ca am zambit prea mult pana acum si sunt, intr-un fel, pedepsita. Poate ca n-ar fi trebuit sa imi pastrez zambetul de cate ori am fost trista, de cate ori am fost tulburata si as fi strigat cat as fi putut de tare. Am zambit, ca un prost ce nu are habar de viata, si am fost invinovatita pentru asta. Ei au inteles zambetul meu ca pe o sfidare a lor, a vietii. Am fost aspru judecata pentru prezenta lui in toate situatiile. Nu au inteles nimic. Nu au inteles ca zambetul meu avea scopul de a nu le transmite tristetea mea. Lumea iubeste dramele, spectacolele crude presarate cu lacrimi. De ce le-as fi aratat lacrimile mele? Nu m-ar fi judecat si atunci? Si de ce sa le arat? Sunt ale mele, atat, le ingrop acolo unde le e locul, inauntrul meu. Senzationalul dramatic nu l-ati gasit in mine, iar pentru ca nu v-am satisfacut setea de pesimism si depresie, am fost judecata. Radeti acum cu hohote taioase. Acum aveti motiv. Zambetul a fost ingropat. Mai aveti ceva de judecat? Hmm ... sunt sigura ca veti gasi, nu va sta in putinta sa priviti pasivi viata altora.