In carapace

 Avem impresia ca suntem singuri pe lume de multe ori. Chiar și atunci când suntem în sânul familiei, în cuplu sau înconjurați de prieteni, tot singuri ne simțim. Pana într-un moment când găsesti pe cineva care e la fel de singur, care te ia de mana și îți spune "Gata, de-acum ma ai pe mine". Din momentul acela niciunul nu mai este singur pentru ca ne avem unul pe altul, într-un alt plan, la alt nivel, am închis un cerc. Acum umblam prin lume împreună, dar separat, știind ca oricând cineva este acolo pentru noi. E greu sa te obișnuiești cu asta fără sa ranesti sau sa uiți, pt ca de-o viata tu te știi doar pe tine, te lupți singur cu lumea, te închizi singur în carapace. Și da, mai faci asta și acum, pana când auzi un ciocănit în carapace si un glas bland și familiar, care te liniștește: "Ma primești în carapacea ta?" Îți vine greu sa accepți, de-atâta timp ești doar tu, nu-i loc pt altcineva acolo, dar spui da, cu teama ca nu va fi suficient loc sau ca va fi greu de gestionat o prezenta în plus, spui da pentru ca știi ca doar împreună nu va veți mai simți singuri. 

Nimic

 Ai intrat în camera sa dormi. M-ai găsit cu ochii umflati de plâns la finalul unui film care m-a dat peste cap. Te-ai băgat în pat, mi-ai zis noapte bună. Ți-am zis printre lacrimi: "Ești cel mai important om din viata mea. Realizez ca de multe ori uit să-ți spun asta". Mi-am facut curaj să-ți spun asta cu nod în gat și lacrimi in ochi. N-ai zis nimic. Te-am întrebat dacă m-ai auzit și ai zis nu. Ți-am repetat în timp ce lacrimile mi se innodau în barbă. Aceeași reacție. Asteptam orice: "Și tu ești importanta pt mine" sau "Mulțumesc" sau "Vorbești prostii" sau... orice. A fost o liniște tăioasă. 

Nu ma mai stiu

 Îmi vine sa plâng. Nici măcar nu știu de ce, de toate care sunt. De vinovăție că-mi pierd controlul în fata copilului meu, când în trecut eram cel mai calm om. De îngrijorare ca poate ce fac nu va da rezultatele pe care mi le-as dori în modelarea ei. De frica sa nu-mi pierd mințile de tot fără posibilitatea de a le recupera. Hm, de fapt tocmai realizez ca cea mai mare frica pe care o simt în ultima perioada este cea de a ma transforma în mama mea, fix ce am stabilit clar ca nu voi face. Mama este motivul pentru care am urat întotdeauna țipetele. Probabil ca din cauza asta sunt singurul om dintre toți cunoscuții care uraste un semn de punctuație - semnul exclamării. Mda, oamenii din jur râd când afla ca urăsc un semn de punctuație, da, știu, e funny, dar căcatul asta de semnul exclamării ma arunca de fiecare data în trecutul atât de zgomotos. Și acum ma intreb: Oare mama mea asa era înainte de mine sau am făcut-o să-și piardă mințile și atât a mai putut săraca sa facă, sa tipe? De câte ori îmi pierd controlul din cauza Marei și tip la ea îmi pun întrebarea asta și ma urăsc pt cea în care ma transform. Ma urăsc ca nu găsesc o metoda calma de a o face sa asculte când chiar trebuie sa asculte. Ma urăsc de frica sa nu ma transform în mama mea. Și plâng pt ca nu ii pot explica omului de lângă mine tot ce simt, pentru ca pur și simplu nu am suficiente cuvinte. Și cât sa inteleaga el din mine dacă nici măcar eu nu ma înțeleg. Ma simt pierduta. 

 Mi-as face tatuaj pe pielea mea cu pielea ta. Atat de tare te-as purta in simturi si-atat de mult s-a incrustat in minte aroma pielii tale. Mi-as prinde-n par sarutul tau sa-l pot simti la fiecare adiere si buzele mi le-as colora in fiecare dimineata cu o cafea perfecta primita-n dar. Mi-as pune-o clipa-n cui cat o eternitate ca sa-mi ajunga sa te simt pe tot, in fiecare por. M-as pierde-n tine ca-ntr-o mare doar a mea, sa ma-nvelesti cu fiecare val de tine cand sunt a nimanui.