Punct

E zapada, e viscol, e frig, e cald, e ploaie, e soare, ...ninge iar. E iarna, e vara...sunt toate si toate sunt in mine. Ma uit la ele, incerc sa incep, inchid, incerc din nou. De ce nu pot? Poate ca vreau prea mult si gandul mi-e mereu acolo, dar ma blochez. Inconfundabilul sentiment de nesiguranta revine, e risipit de vant, se asterne din nou... Nu-l mai intalnisem de ceva timp... Cred ca era cazul sa apara. Poate ca uneori nu trebuie sa ma mai gandesc atat de mult la ce trebuie facut, la ce vreau sa fac sau la ce ar fi bine si corect sa fac, ci doar sa fac, sa las valul sa ma duca, sa ma lase, sa ma surprinda si sa ma aduca inapoi...sau nu... E cazul sa ma pun in miscare...

Mi-e dor de batranica mea

Mi-e dor sa o vad iesind in prispa cand auzea zgomotul masinii la poarta. Mi-e dor sa stam de vorba iarna la gura sobei in timp ce coceam mere. Mi-e dor sa o mangai pe basmaluta si sa o sarut pe frunte. S-a dus...si nu am putut face nimic. As fi vrut sa o mai pastrez langa mine. As fi vrut sa nu ma simt vinovata ca nu am fost pe la ea destul de des, din cauza programului incarcat si timpului liber pe care nu il aveam. Nu mi-am putut respecta promisiunea fata de ea si asta-i un sentiment deloc placut. M-a pus sa-i promit ca nu voi vinde casuta batraneasca in care si-a petrecut toata viata, in care avem atatea amintiri, insa, fara voia mea, au luat-o altii si n-am putut face nimic in privinta asta. As fi vrut sa mai merg acolo... dar ea nu va mai fi in poarta sa ma astepte si mi-ar face foarte rau acest lucru. Locul acela imi trezeste amintiri care dor...nu pot sa-l vad, nu pot sa-l calc, e dureros de departe acum. Am ajuns la concluzia ca nu poti face nimic ca sa-i tii mai mult langa tine pe cei dragi, inca o chestie care doare. Oricat ti-ai dori sa-i pastrezi aproape si oricat ai fi de convins ca momentul in care pleaca trebuie sa vina, atunci cand pleaca nu poti spune senin "A venit momentul, asta e viata, trebuie sa mergem mai departe", ar fi prea simplu. Si incepe sa-ti fie dor...de tot. Mi-e dor de batranica mea blanda cu basma si baston.

Timpul e un hot

Timpul e un hot. Ne fura, de cele mai multe ori, ceea ce avem mai drag. Pleaca cu momente, persoane, stari sufletesti ... chiar si cu gandurile noastre. Dar timpul este indragostit de unii dintre noi, timpul le ofera sanse si stari diferite, le ofera zambet larg si uneori nu fura nimic de langa ei. Eu de ce l-as iubi daca el este indragostit de altii?
...
Hmm... insa timpul nu poate desparti pasarea de aripa sa. Vor zbura intotdeauna impreuna, cu sau fara ajutorul lui.

M-am ranit...

De cele mai multe ori oamenii in care ai cea mai mare incredere si la care nu te-ai astepta niciodata sa te dezamageasca, te lovesc cel mai puternic. De fapt, stau si ma intreb cateodata daca loviturile le simt mai puternice tocmai pentru ca sunt persoane de care imi pasa, la care tin. Alteori ma intreb daca fac asta intentionat sa ma raneasca sau fara intentie, doar neglijand sentimentele mele. In ambele cazuri mi se pare la fel de dureros, chiar daca ei nu percep ceea ce fac ca pe o mare lovitura, chiar daca ei nu sunt constienti de cat de mare este puterea cuvantului sau de cat de mult te poate afecta un gest, o reactie, o atitudine. Sunt dati cand imi pun intrebarea daca sunt cumva prea sensibila sau daca as reusi sa ma schimb si eu, ca toti ceilalti, dar stiu ca am incercat sa fac asta si...nu pot face rau persoanelor la care tin. Cateodata vreau sa ma trezesc, sa ma ridic dupa ce sunt lovita si sa reactionez cumva, dar... ce sens mai are...oricum e prea tarziu...oricum m-am ranit...

Otrava somnului

Tacerea a acoperit pamantul

Doar frunzele mai fluiera din cand in cand

Sufletul mi l-a-ntunect amurgul

Si indoiala mi-a patruns in gand

.

Nu stiu sa rad

Dar nici sa plang nu vreau

Stropii se scurg

Iar eu otrava lor o beau

.

Si iarasi norii plang

Strapunsi de raze reci

Si iar suflete frang

Si le adorm pe veci

.

Dar poate c-o sa-nvie

In zori intaia oara

Nebuni poeti ce-au adormit

Odinioara

.

Si-or sa alerge iarasi

Dupa un vant grabit

Ce obosit de-atata dans

Vioi

Si el a adormit

...cu ei.

Ce viata inutila...

Pana sa te intalnesc imi era de ajuns viata pe care o aveam, imi erau de ajuns ceilalti. Te-am intalnit si totul s-a schimbat, acum esti tu centrul lumii mele, iar ceilalti au trecut in planul al doilea. Insa este dureros sa stiu ca lumea mea de acum se clatina. M-am straduit din rasputeri sa o fac sa infloreasca, sa zambesc privind la tot ce realizez, pentru mine, pentru noi. Alerg spre cai mai bune, trece timp si incerc sa mi-l impart astfel incat sa te pot imbratisa la sfarsitul zilei si totul sa se linisteasca, incerc sa termin mai repede ce am de facut in timpul zilei ca sa pot avea parte de calda imbratisare, insa tu preferi altceva. Imbratisarea mea nu-ti mai este de ajuns... As vrea sa-ti spun atat de multe, dar s-a asternut tacerea, o tacere taioasa care imi frange fiecare cuvant pe buze si ma usuca pe interior. O sa mor, usor, usor, si....piatra aceea despre care vorbeam intr-un post anterior si spuneam ca i-au crescut aripi... o sa si le piarda si o sa fie din nou sfaramata de ceea ce trece pe langa ea. Ai luat-o in palme si ai pornit la drum impreuna cu ea, insa, din cate observ, te-ai saturat sa o tot cari dupa tine, poate ca nu mai are aceeasi stralucire, nu-ti mai trebuie si ... o arunci inapoi scapand astfel de povara. Tacerea asta ma doare...mi-a frant cele mai frumoase simtiri... aveam devoie doar de o mana intinsa ca sa ma pot ridica...dar e prea mult...

I'm crying everyone's tears
I have already paid for all my future sins
There's nothing anyone
Can say to take this away
It's just another day and nothing's any good

Nu ma regasesc

M-am pierdut in negura gandurilor, m-am pierdut de viata. Nu pot sa ma mai regasesc in ceea ce se intampla in jurul meu. Nu mai sunt eu ... m-am schimbat. Cu toate ca n-as fi crezut ca pot sa schimb atat de multe la mine doar pentru ca simt. Eram o fire vesela, o companie placuta pentru oricine, eram inconjurata de lume care-mi cauta prezenta pentru ca oricat de mare suparare era, eu aduceam un zambet. Ma prabusesc in fiecare zi cate putin, dar ... revin apoi la pozitia initiala, fara sa-mi dau seama ca ceea ce se strica in interior nu poate fi trecut atat de usor cu vederea. Am crezut ca pot vindeca tot imediat dupa ce se imbolnaveste, dar m-am inselat. Rana se strange, intr-adevar...dar nu se vindeca in totalitate. Am ajuns intr-un loc de unde nu mai gasesc iesirea, o cupola transparenta prin care vad ce se intampla afara, dar nu pot iesi. Iar aici s-au inchis cu mine toate problemele, tot ce doare si toate grijile pe care mi le-am facut in ultima vreme. As vrea sa le fac loc sa iasa... dar apar altele si altele care ma lovesc. Simt ca nu mai am nici puterea sa cad in genunchi macar. Sunt inchisa aici, ii vad pe ceilalti cum trec, si-i strig...cu toata forta, as vrea sa ma auda cineva si sa ma scoata de-aici, dar strig in van...nimeni nu ma poate auzi. Asa ca scriu...scriu pentru mine, scriu pentru ca nu mai gasesc alta solutie, scriu pentru ca simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar uneori nu mai am pe nimeni. Imi aduc aminte de zambetul care mi se aseza pe buze in fiecare clipa spunand " Nu conteaza. O sa trec si peste asta. Sunt o optimista." ... Si il caut, sa il asez din nou pe buzele mele, dar... nu-i nicaieri. Mi-e dor de mine... si de el.

Transparenta

Oare mai exist? Oare isi mai da seama cineva ca i-am aparut si eu la un moment dat in viata si poate ca inca ii mai sunt in preajma? Ciudat sentiment de transparenta. Ciudata senzatie sa te stii in viata si in acelasi timp mort. Ma intreb uneori daca cineva ar remarca lipsa mea sau cel putin la cat timp dupa ce dispar. Ma intreb... Si? Ce rezolv cu asta? Raspuns oricum nu primesc. Nu vreau sa-mi pierd culoarea care si asa a inceput sa paleasca. Si...pana la urma...de ce mai exist? Alta intrebare, alt raspuns care nu vine, alt unghi pesimist de a privi viata si alta pala de vant care ma rastoarna. Cine sunt si pentru ce sunt? Hmm ... pentru nimic ... pentru mine ... ca sa am cu cine vorbi cand nimeni nu mai este... Vorbesc cu mine si ma ascult vorbind... patetic si nu prea. Gata Geo, am comunicat destul pe ziua de azi, cauta-ti alt interlocutor, Geo nu te mai asculta. Si din nou nu mai inteleg nimic din mine.

Mi-au inghetat si gandurile...

Nu mai vreau frig, nu mai vreau vant, eu sunt copilul soarelui, vreau sa fiu invelita in caldura, iar timpul nu ma ajuta deloc. Parca frigul de afara imi ingheata si gandurile cateodata, lasandu-ma pentru cateva momente sa cad in gol, sa ma pierd printre picuri reci si sa imi revin apoi din amorteala de parca toate ar fi mers fara mine mai departe. Mi-e frig si mi-e dor...de caldura, de soare, de tot ce ma poate scoate din amorteala asta de gheata...