“Eu ma simt bine asa” ... cam asa ar incepe minciuna cu care mereu ma resemnam si reuseam sa ma complac in bucatile de viata raspandite ici colo datorita neconsecventei si solitudinii. De nenumarate ori gandeam ca nu e vina mea, asta ca sa scot la iveala cinismul si, totodata, teama din interior, punand totul in mana destinului si in bratele celor ce ma inconjoara. De ce am facut asta? Pentru ca simteam o neliniste si o nesiguranta teribile. Stiu ca sunt convingatoare, stiu ca par a fi o persoana mai puternica decat oricine si pot ascunde cu o perfectiune de neegalat vulnerabilitatea si frica ce se feresc de ochii curiosi ai oamenilor. Dar oare cine ar putea crede ca in spatele acestei masti se ascunde o actrita care joaca acelasi rol zi de zi si care s-a plictisit spunandu-si replica si demonstrandu-si autonomia asupra propriei fiinte? Si chiar daca am iesit acum de sub aceasta cupola, lumea crede ca este un simplu rol. Lor le place teatrul, ei traiesc intr-o vesnica piesa. De ce renunt tocmai acum? Este ironic, dar actrita vrea sa renunte la aceasta « cariera », vrea sa dea cu piciorul intregii lumi, ... a obosit sa repete aceleasi randuri pentru a incanta publicul nesatul si devorator de acelasi spectacol stupid.
Trecand peste eternitatea amara a vietii mele si peste multitudinea de situatii incompatibile ce-mi lovesc si chiar contrazic existenta, am fost, fara indoiala, o flacara neagra, parjolindu-mi propriile simtiri, evident in defavoarea mea, ca un rau necesar benefic lumii ucigase ce ma striveste in fiecare moment. Intr-adevar, oamenii sunt niste jucarii, niste unelte usor de manipulat, dar sunt putini cei care isi doresc a iesi din acest tipar al supravietuirii si cateodata chiar pot evada din inchisoarea propriilor vieti. Ceilalti se intorc la acelasi act, continuand cuminti de unde au intrerupt. Uneori vrei sa te razvratesti impotriva tuturor, dar nimeni nu te aude. Ne facem marete planuri sa atingem fericirea, dar suntem lasi. De ce suntem lasi? Pentru ca fericirea se deschide in fata noastra ca o infinita prapastie, asteptand ca noi sa ne deschidem triumfator aripile si sa zburam deasupra ei, sa ne lasam condusi de acea adiere lina ce ne mangaie sufletele, dar fugim ca neghiobii, aripile ni le aruncam ingroziti in noroi, preferand sa simtim pamantul sub picioare, sa judecam numai dupa ceea ce simtim prin forte fizice, afland siguranta numai in materialul pe care-l putem atinge, auzi sau vedea. Mi-e scarba cand vad ca-n jurul meu unii zac in praf taindu-si aripile constient, simtindu-se astfel in siguranta ... si sunt demni de mila cei ce traiesc o viata si mor in aceeasi mocirla nefacand nimic sa se curete de mizerie si nici macar sa ridice capul si sa priveasca mai sus, resemnadu-se de la bun inceput fara nici o mica incercare.
Acesta este motivul pentru care eu vreau sa privesc mai sus decat mi se permite, vreau sa lupt sa mi se cuvina mai mult si nu vreau sa mor fara sa urc macar o treapta. Vreau sa imi deschid larg aripile si sa ma incred in acea adiere. Multi spun ca atunci cand iti creezi idealuri prea greu de atins esti fara indoiala curand dezamagit si de aceea trebuie sa tintesti aproape pentru a nu avea deceptii. Dar, odata ce nu iti doresti mai mult, nu vei avea niciodata mai mult, odata ce nu tintesti mai sus, nu vei ajunge niciodata acolo. Ma intreb uneori : « De ce le este frica oamenilor sa viseze si sa spere la implinirea visului ? De ce le este teama sa simta ori sa zboare ? Le este teama sa lupte din cauza infrangerii ? »
Asumandu-mi riscul acestei infrangeri, voi duce lupta pana la capat si chiar de ma voi prabusi incercand sa sbor pe deasupra prapastiei si aripile mi se vor frange, EU voi invinge ... pentru ca atunci voi sti si eu, vor sti si ei, un singur lucru ... ca EU am incercat.
Mi-am deschis aripile si zbor.........acum sunt eu ... mai mult ca oricand.
