Ion Minulescu - Romanta ultimului sarut

[...]

"Opreste-ma

Nu ma lasa sa te sarut

Caci gura mea

N-a sarutat

Decat asa cum a vrut ea

Si tot asa va saruta mereu

Fiindca -fatal- nu sarut Eu

Saruta numai ... Gura mea."

[...]

Multumesc

Nu totul se darama... Nu totul e negru... Dar din pacate sunt multe care dor, sunt sentimente care te incearca atat de adanc incat lacrimezi... sunt stari de depresie totala...dar esti un norocos atunci cand exista cineva care sa iti aduca o raza de lumina si sa-ti mangaie fruntea atunci cand ai nevoie. Sunt o norocoasa...pentru ca pot zambi si acum...cand sunt sfasiata de durere...si totul datorita lui. Iti multumesc ca ma ridici, acum cand sunt pe marginea prapastiei, iti multumesc ca ma iubesti...cu toata tristetea mea.

Dove sei

Dove sei

Gigi D'Alessio

Senza lei il tempo sembra
strisciare passando più lento del solito.
Senza lei chiamare un'altra mi sembra
davvero qualcosa di stupido, che vita inutile.
Senza lei bevo fumando e poi mangio bocconi
di piccole lacrime, son diventato pensandoci bene
anche un povero diavolo
e se mi guardo allo specchio
mi sembro più vecchio in un attimo
chissà se impazzirò.
Si può pure andar giù dal balcone
dare un calcio più forte al portone
ma non senti lo stesso dolore
quel sapore di morte nel cuore se tu non ci sei.
Dove sei maledettissimo pezzo di stella
cadendo hai colpito il mio cuore lo sai.
Dove sei senza di te nella vita magari
le altre bastavano per sopravvivere.
Dove sei se fossi stata un miraggio
la bolla d'amore scoppiava in un attimo e poi.
Senza te mi regalavo nei letti al momento
di chi mi desidera potevo vivere così.
Senza lei ho cominciato a vedere l'amore qualcosa di cinico.
L'indifferenza è il vestito che metto ogni sera di solito,
ho quasi voglia di spegnere l'ultima fiamma dell'anima,
ma poi si arrabbia Dio.
La mia febbre continua a salire
quanto male che sento nel cuore
ma ho paura non voglio morire
sono solo un vigliacco d'amore che vive di te
Dove sei.

Se mai intampla

Cred ca stiti cu totii cum e sa ai o zi proasta. Sa incepi prost si sa o continui la fel. Parca nimic din ce se intampla in jurul tau nu te incanta, parca nu-ti mai vine nici sa respiri aerul din preajma ta. E... iata ca a ajuns si la mine o zi de genul asta. N-am chef de munca, n-am chef sa interactionez cu lumea, n-am chef de nimic. Si singurul lucru pe care l-as face acum ar fi sa plec undeva unde sa nu ma gaseasca nimeni, sa fug de ei toti, sa respir aerul meu, sa arunc toate ceasurile si telefoanele si sa-l strang in brate. Nu vreau mai mult. Dar...trebuie sa las visul deoparte si sa continui cu calculatorul si telefonul in fata, sa-mi iau gandul de la evadarea in afara lumii si sa astept sa treaca si ziua asta...cu starea asta cu tot.

Lost...

Ma pierd... simt ca ma pierd din ce in ce mai mult in negura vietii. Ma pierd printre nori, printre oameni goi, prin praf si noroi. Daca voi sta printre ei prea mult voi ajunge la fel ca ei...goala in interior si murdara de tot ce ne preseaza, de tot ce imi imbolnaveste mintea...si imi innegreste viata. Si de ce as face asta? De ce sa zac in mizeria lor? Eu pot fi curata in continuare...si pot fi ceea ce sunt acum fara sa calc pe fire de praf si fara sa ma ascund in mocirla lor blestemata. Nu mai mai nimic acum care sa ma tina treaza si voi adormi...dar nu voi pica... Si stiu ca am puterea sa il ridic si pe el, si stiu ca pot, dar nu gasesc metoda potrivita, si simt ca imi amorteste mana cand i-o intind si nu ma mai pot folosi de ea, cum nici el nu poate... si poate ca uneori nu vrea.
As vrea cateodata sa ma afund in interiorul lui si sa-l vindec, sa-i fur, fara sa stie, toata durerea care il apasa si sa ma doara pe mine...sa-i dea pace. Nu mai pot fi eu cea care eram, nu mai pot gandi doar pentru mine, nu mai pot trai doar pentru mine...si nici nu mai vreau.
Sunt trista...si totusi sunt tot eu...zambetul imi revine...dar vreau sa ma doara...si sa ne dea pace odata...
M-as fi prabusit pana acum de sute de ori...daca n-ar fi existat acea mana calda intinsa sa ma ridice... Chiar daca nu stie, e inca acolo, ma tine strans si nu ma lasa sa cad...
Poate ca e doar vina vremii ploiase si deprimante, poate ca e vina tuturor...sau doar a mea... dar acum vreau sa ma pierd in nestiinta si sa nu mai stiu de nimic...

Imi vreau stampila inapoi !

Oameni buni, dragi cetateni, astia care, probabil ca si mine, l-ati votat pe "omul din popor" Traian Basescu, ce credeti despre votul nostru? Eu cred ca nu voi mai vota pentru ca oricum optiunile sunt identice. Ca un alegator de buna credinta ce ma aflu, am fost la vot si am pus stampila. Pe ce? Pe ceea ce se arata sa fie cat mai departe de PSD, orice impotriva social-democratilor manjiti pana in maduva oaselor. Da, Basescu urma sa lupte, asa cum sustinea sus si tare in cunoscutul sau discurs de campanie, cu "sistemul ticalosit", cu putregaiul si mizeria din PSD, cu coruptia si minciuna. Bine mai Baselule, eu te votez si tu dai mana cu dusmanul? Da, electoratul e socat, cu toate ca nu prea ar trebui. Ai devenit atat de previzibil imediat dupa ce ai devenit"carmaci" incat nu prea ma mai mira ca frumoasa noastra tarisoara tot de PSD este condusa. Ce propuneri intelepte... George Maior la SRI si Claudiu Saftoiu la SIE. Gasca PSD-ista de la Cluj "rules"! Si ma tot intreb: Oare omuletii astia, unii cheliosi, altii "blonde", care ne conduc tara (cica spre UE), or avea si ei mustrari de constiinta? Oare au si ei secunde de sinceritate, macar seara inainte de culcare sau dimineata cand se privesc in oglinda, cand le e jena ca sunt mizerabili?.............Hmmmm........Nu s-ar parea...

My silent tears...

Sunt dezamagita... Am primit cea mai grea lovitura pe care n-am gandit ca o voi primi vreodata. Persoana cea mai draga mie mi-a infipt cutitul in spate in momentul in care ma asteptam cel mai putin. De fapt, ... nu ma asteptam la asta nici in cele mai negre cosmaruri. M-am intrebat de multe ori de ce este viata atat de nedreapta. Nu am putut gasi raspuns nici pana acum si nu cred ca voi gasi niciodata. Ce se intampla cu lumea care ne inconjoara? De ce loveste in noi atat de crud? Persoana pe care am iubit-o cu toata suflarea si am ajutat-o neconditionat arunca primul pumn de pamant ca sa-mi ingroape sufletul, acum cand abia a prins aripi. De ce? E atat de rau sa iubesti si sa ajuti? Cum se poate sa arunce cu noroi in mine cel mai murdar dintre oameni, iar ea sa stea, sa taca si sa accepte? Nu pot crede ca este adevarat ceea ce mi se intampla. Nu este logic si drept, nu are nici un fel de rationament. Este imposibil sa cred ca atunci cand te daruiesti intru totul binelui cuiva si vrei sa o feresti de cruzimea lumii care este in jur, tocmai ea sa-ti arate cruzimea de care o tii departe de atata timp. Dar iata ca, la un moment dat, totul se intoarce cu susul in jos si acel tot se reduce la cele mai dragi persoane. As fi dat totul pentru ea, dar ea a luat totul, a ranit si a plecat. Cum sa mai impart cu ea cele mai frumoase ganduri si sentimente, cand tocmai ea isi intoarce spatele cand altcineva mi le arunca in tarana si mi le transforma in cele mai josnice simtiri? Cum poti? Cum poti rani prin lasitatea si indiferanta ta atat de mult? ... Si de ce? ... Astept sa revii cu picioarele pe pamant, sa reusesti sa vezi limpede realitatea faptelor, astept sa se indeparteze umbra neagra ce s-a napustit asupra ta, sa-ti traiesti propria viata, sa refuzi sa mai traiesti pentru altii si sa fii din nou sora mea ... Nu m-au durut vorbele goale ce au vrut sa ma loveasca, m-a durut atitudinea ta, m-a durut si ma doare ca tu le-ai acceptat, tocmai tu, cea care ma cunosti mai bine decat oricine... Astept sa fii din nou tu ... atat.

Sunt curioasa...

Toata lumea merge la mare vara, toata lumea vrea sa se bronzeze si sa profite de soare. Si mie imi place vara, si mie imi place soarele, ... dar as fi foarte curioasa sa vad plaja inghetata. Intotdeauna mi-am dorit sa vad marea in timpul iernii... ar fi interesant...sa fiu doar eu si marea, nici un turist, nici un devorator de raze calde... nici un alt zgomot... Abia astept...sa inghet la mare...

Eu zbor...

Hmmm....simt nevoia sa scriu....nu stiu ce....nu stiu de unde sa incep....dar sunt atatea ganduri care imi alearga prin minte si vor sa iasa toate in acelasi timp... E haos...dar un haos placut...

Fumez o tigara... ma gandesc la mine, la ce a fost, la ce este... Este ciudat, de mult nu am mai stat de vorba cu mine... Poate ca eram prea ocupata sa incerc sa-mi slefuiesc colturile sau coltii ce incepusera sa-mi creasca... devenisem o piatra. De multe ori ati mers pe strada, prin lume si ... ati lovit cu piciorul o piatra...aruncand-o intr-un alt loc fata de pozitia in care ati gasit-o... V-ati intrebat vreodata daca a durut-o? Hmmm... eu m-am intrebat... pentru ca am fost si eu o piatra... lovita si aruncata mai aproape sau mai departe...de unii, de altii, de viata...de diverse situatii ce au trecut pe langa mine. Nu... nu m-a durut... n-am simtit nimic... pentru ca nu am vrut... sa simt... Dar sunt unii care nu le arunca, ci le sfarama, le sparg in bucatele mici ce nu mai pot fi vreodata un tot... si atunci doare.

Ati vazut vreodata pietre ce au inflorit dupa ce au fost calcate? Ati auzit vreodata de pietre care si-au luat zborul? Eu, o piatra prafuita ce isi aruncase in noroi toate sentimentele pe care le-a simtit sau a gandit ca le-ar putea simti vreodata, ... zbor... si nu numai ca mi-am recapatat stralucirea... acum zbor deasupra lumii, deasupra timpului, deasupra tuturor... pentru ca cineva, in drumul sau grabit, s-a oprit, m-a luat in palme si si-a continuat drumul... alaturi de mine... Eu zbor...ca si fumul de tigara...

Serios ???

Mai fratilor.... om fi noi redusi, dar nici in halul asta! Ieri in presa ... stire importanta pe toate posturile si in toate publicatiile > Bush a recunoscut existenta inchisorilor secrete! Serios? Nu cred... Cum? Chiar exista? Pai mai americanilor, libertinilor si atotstiutorilor....mai fratilor....stim ca sunteti idioti....dar pana la a-i mai prosti si pe altii e cale lunga. Se face atata verva prin presa internationala, se intreaba si se raspunde atata vreme, se neaga de catre acelasi interesant personaj aproape comic - George Bush - de atata timp existenta acestor "inchisori secrete"....si ne inecam ca tiganu' la mal? Jucam Alba-Neagra? E sau nu e? Bine... cu totii stim raspunsul (sau o parte dintre noi) sau il stiam deja .... dar cand il auzi pe Bush spunand ca aceste inchisori sunt necesare in marea lupta impotriva terorismului (deja devenita idee si motiv de baza pentru toate macelurile si afacerile de varf) ... atunci chiar ca te emotionezi ... asta in caz ca nu-ti vine sa iei televizorul si sa-l arunci de la etajul 4... Cum sa nu te enervezi cand alt subiect mai ridicol nu domina jurnalele de stiri? Sunt foarte curioasa sa aud in continuare reactii si comentarii despre subiect... ca eu ... m-am enervat destul....si, sincera sa fiu, m-am si amuzat copios.

Mi-e dor...

Uitasem de mult cum e sa-ti fie dor... cum e sa tresari cand iti suna telefonul sperand ca vei vedea afisat pe ecran numele lui... Uitasem de mult cum e sa simti ca traiesti... cu toata fiinta... cu toata puterea... Eram inchisa in mine insami ca intr-o celula cenusie... fara ferestre... fara lumina... Insa am gasit iesirea si m-au atins primele raze de soare... In ciuda faptului ca initial m-a orbit atata lumina, am dorit sa o absorb pe toata si sa alung tot intunericul ce m-a invaluit atata timp... Uitasem cum e sa te trezesti dimineata zambind fara sa-ti dai seama de ce, iar apoi sa te gandesti ca viata e frumoasa... si calda... Acum ma dezbrac de tot ce am avut... sau nu am avut in trecut ... si pasesc senina spre un nou inceput... Pasesc usor pe o cale ce nu mi s-a mai aratat pana acum, dar cu incredere ca ma va duce acolo unde visez. Acum zambesc, simt, traiesc in lumea mea ... si a ta ... si mi-e dor ... in fiecare moment ... de tot ce n-am avut ... si am acum ...

Eu pot ...

De ce sa plang cand pot sa rad

Si inima sa imi tresalte

Si ochii sa-mi zambeasca

Atunci cand te privesc?

De ce sa dorm cand pot sa te privesc

Si somnul sa-ti veghez

Si-un vis rebel, pierdut in noapte

Sa iti fiu?

De ce sa ma mai tem

Cand pot sufletul sa-ti mangai

Si pielea sa-ti sarut

In fiecare zi?

De ce sa mai traiesc cand pot sa mor

Si impreuna lumea sa o parasim,

Pe valul timpului s-alunecam

Si nimeni urma sa ne mai atinga?

Sunt eu ... mai mult ca oricand

“Eu ma simt bine asa” ... cam asa ar incepe minciuna cu care mereu ma resemnam si reuseam sa ma complac in bucatile de viata raspandite ici colo datorita neconsecventei si solitudinii. De nenumarate ori gandeam ca nu e vina mea, asta ca sa scot la iveala cinismul si, totodata, teama din interior, punand totul in mana destinului si in bratele celor ce ma inconjoara. De ce am facut asta? Pentru ca simteam o neliniste si o nesiguranta teribile. Stiu ca sunt convingatoare, stiu ca par a fi o persoana mai puternica decat oricine si pot ascunde cu o perfectiune de neegalat vulnerabilitatea si frica ce se feresc de ochii curiosi ai oamenilor. Dar oare cine ar putea crede ca in spatele acestei masti se ascunde o actrita care joaca acelasi rol zi de zi si care s-a plictisit spunandu-si replica si demonstrandu-si autonomia asupra propriei fiinte? Si chiar daca am iesit acum de sub aceasta cupola, lumea crede ca este un simplu rol. Lor le place teatrul, ei traiesc intr-o vesnica piesa. De ce renunt tocmai acum? Este ironic, dar actrita vrea sa renunte la aceasta « cariera », vrea sa dea cu piciorul intregii lumi, ... a obosit sa repete aceleasi randuri pentru a incanta publicul nesatul si devorator de acelasi spectacol stupid.

Trecand peste eternitatea amara a vietii mele si peste multitudinea de situatii incompatibile ce-mi lovesc si chiar contrazic existenta, am fost, fara indoiala, o flacara neagra, parjolindu-mi propriile simtiri, evident in defavoarea mea, ca un rau necesar benefic lumii ucigase ce ma striveste in fiecare moment. Intr-adevar, oamenii sunt niste jucarii, niste unelte usor de manipulat, dar sunt putini cei care isi doresc a iesi din acest tipar al supravietuirii si cateodata chiar pot evada din inchisoarea propriilor vieti. Ceilalti se intorc la acelasi act, continuand cuminti de unde au intrerupt. Uneori vrei sa te razvratesti impotriva tuturor, dar nimeni nu te aude. Ne facem marete planuri sa atingem fericirea, dar suntem lasi. De ce suntem lasi? Pentru ca fericirea se deschide in fata noastra ca o infinita prapastie, asteptand ca noi sa ne deschidem triumfator aripile si sa zburam deasupra ei, sa ne lasam condusi de acea adiere lina ce ne mangaie sufletele, dar fugim ca neghiobii, aripile ni le aruncam ingroziti in noroi, preferand sa simtim pamantul sub picioare, sa judecam numai dupa ceea ce simtim prin forte fizice, afland siguranta numai in materialul pe care-l putem atinge, auzi sau vedea. Mi-e scarba cand vad ca-n jurul meu unii zac in praf taindu-si aripile constient, simtindu-se astfel in siguranta ... si sunt demni de mila cei ce traiesc o viata si mor in aceeasi mocirla nefacand nimic sa se curete de mizerie si nici macar sa ridice capul si sa priveasca mai sus, resemnadu-se de la bun inceput fara nici o mica incercare.

Acesta este motivul pentru care eu vreau sa privesc mai sus decat mi se permite, vreau sa lupt sa mi se cuvina mai mult si nu vreau sa mor fara sa urc macar o treapta. Vreau sa imi deschid larg aripile si sa ma incred in acea adiere. Multi spun ca atunci cand iti creezi idealuri prea greu de atins esti fara indoiala curand dezamagit si de aceea trebuie sa tintesti aproape pentru a nu avea deceptii. Dar, odata ce nu iti doresti mai mult, nu vei avea niciodata mai mult, odata ce nu tintesti mai sus, nu vei ajunge niciodata acolo. Ma intreb uneori : « De ce le este frica oamenilor sa viseze si sa spere la implinirea visului ? De ce le este teama sa simta ori sa zboare ? Le este teama sa lupte din cauza infrangerii ? »

Asumandu-mi riscul acestei infrangeri, voi duce lupta pana la capat si chiar de ma voi prabusi incercand sa sbor pe deasupra prapastiei si aripile mi se vor frange, EU voi invinge ... pentru ca atunci voi sti si eu, vor sti si ei, un singur lucru ... ca EU am incercat.

Mi-am deschis aripile si zbor.........acum sunt eu ... mai mult ca oricand.