Tu ești...

Astăzi m-am așternut în praf, abătută, resemnată, fără putere. N-am mai vrut să lupt, nici să sper, nici să visez. Am vrut să cad, sătulă de neputință, să mă sufoc, să nu mai respir aerul țării ăsteia, țara în care văd zi de zi piedici, dezamăgiri, oameni triști alergând spre nimic. Am jurat să nu ajung ca ei niciodată, mi-am impus să mă bucur de lucruri mărunte, fără valoare materială,  e o bucurie pură și accesibilă. Însă azi am vrut să nu mă mai bucur, am obosit de tot și toți. Și nu m-ai lăsat. Ai simțit imediat că ceva nu e la locul lui, m-ai protejat de vizite obositoare și m-ai lăsat să-mi plâng durerea. Un timp. Apoi ai venit, mi-ai întins mâna și-un zâmbet larg și mi-ai așternut,  în praful înecăcios, sclipiri de valuri și lună plină, raze calde și nisip sărat sub tălpi. Mi-ai amintit de marea mea și m-ai ridicat cu vești bune, una după cealaltă. Măi om drag, măi bucurie dintâi, am să te iubesc o viață, am să mor... și-am să te iubesc din nou.

...

Mă-ntorc adeseori, în vis,
Si-mi sărut marea-nvolburata,
Aud cum suiera-n timpan
Nebunul vers în șoaptă.

M-arunca-n clipe de demult,
Ma pierd într-o privire
Și ma trezesc în vis din nou
Gustând din amintire

Ma ții mai strâns și iar ma vrei
Cum ma voiai odată,
Ma prinzi în palme și-mi intorci
În mine lumea toată.

Nu mai știu de visez sau nu,
Te caut cu simțirea,
Dorința îmi întorci din drum
Și iar ma pierd cu firea.

Tu ești aievea ori visez,
Nu cred ca mai contează,
Trăiesc în vis, visez în van
Să-mi faci din suflet oaza.

În ochi îmi cerni un val stingher
Si-un răsărit de viață,
Nu îmi dau seama daca fug
Sau fac din vis o casa.

Acasă

Un pescăruș te-anunță c-am sosit.
Mi-am luat căsuța-n spate și-am fugit.

Am aruncat în geantă-o pălărie
Și trei eșarfe,  de frig ca să îmi ție,
Am alergat spre zări  îndepărtate
Și-am evadat de toți și toate.

Te-am regăsit aceeași ca-n poveste,
Cu valuri blânde, răsărituri calde,
Mi-ai împletit nisip prin plete
Și m-ai cuprins ușor în palme.

Am ajuns iar aici, unde-i acasă,
M-am descălțat de-opinci și de ei toți,
Am pus o bere rece pe o masă,
Mi-am așezat căsuța de pe roți.

M-ai lepădat de gânduri fără noimă,
Te-mbrățișez cu fiecare răsuflare,
Nisipul cald mă-mbie iar la rimă
Și mă sărută zarea-n depărtare.

Tu mă cunoști, probabil, cel mai bine
Și mă aștepți, cuminte, an de an,
Iar eu revin în brațele-ți senine
Ca un copil în visul cel mai calm.

Tu reușești să-mi iei într-o secundă
Tot chinul și tot răul ce m-apasă,
C-o scoică fină-mi săruți talpa udă...

Bine-am venit acasă.

Muriți, bă!

Nu ştiti să conjugaţi verbul "a fi", dar aruncaţi cu pietre în "vamaioţii beţivi şi prost îmbrăcaţi". Promovaţi deştepţi ca Guţă şi Narcisa, dar arătaţi cu degetul la ce dezmăţ este în Vama Veche. În mocirla asta în care ne scăldăm zi de zi, porcilor le place, sunt în mediul lor, e normal. Vă pişaţi pe limba română şi pe adevarate valori în fiecare zi, dar nu puteţi respira de vamaioţi. Mi-e silă. "Nenorociţii ăştia de hipioţi" vă tot deranjează, dar pizdele cu vid în creier şi silicon în ţâţe nu vă mai deranjează. Nu aveţi loc de nişte oameni care caută linişte şi nu se încadrează în tiparele voastre vestimentare (pentru că îi interesează lucruri mai importante), dar vă duceţi peste ei în puţinele locuri liniştite şi nefrecventate de prostie, pentru că e cool. Vă deranjează oamenii ăştia pentru că e foarte posibil ca atunci când voi veţi vorbi de poşetuţe şi fond de ten, ei vă vor lua peste picior cu o carte citită recent.


Să vă fut în gură, bă!

Un melc, doi melci,... șapte melci

De fiecare data când ploua ajung la destinație cu o oarecare întârziere. Nu mi-e teama de ploaie,  nu îmi ia timp sa ocolesc bălți,  e doar apa, altceva ma tine la viteza minima. Trebuie,  de fiecare data, sa ma asigur ca melcii ieșiți la plimbare pe aleile ude își regăsesc locul în iarba, departe de pericolul unor tălpi grăbite. Și iată cum un drum pe care de obicei îl parcurg în 7 minute, când ploua îl parcurg în minim 15. Și sunt multi și toți insista sa traverseze.  Inițial ii ocoleam cu grija și îmi vedeam de drum, însă acum ma simt vinovată dacă doar trec mai departe,  pentru ca știu ca nu toată lumea este la fel de atenta. Da,  de-asta voi întârzia mai mult atunci când ploua, salvez melcii rătăciți pe aleile dintre blocuri și ma simt minunat făcând asta. Iată, am spus-o.

Licurici

În visul meu ești în culori
Din aripi dai, dansezi prin nori,
Ma porți zâmbind prin lumi străine,
Mi-asterni sub tălpi plutiri divine.
În par mi-ai pus,  sa nu ma pierzi,
Vreo șapte licurici,
Sa-mi lumineze fata, sa-mi amintească viata,
In stropi de fericire, pe furiș.

Am renascut

Am renascut
In tine, lângă tine,
Cu brațele-ti în jur
Ma știu
Îndrăgostită-n fiecare clipă.
Tot trupu-mi simt
Nemărginit de viu.
Te scalzi în mine,
Lângă mine,
In întuneric mut,
Tăiat de șoapte
Și placere.
Ma vrei,
Te vreau,
Mereu te-am vrut.

Mă-mpresoară chipul tău din toate părțile,
Îmi amestecă pe carte toate rândurile.

Țurțuri de aur
Coboară din soare
Peste muzica din noi
Ce-si face loc,  curata,
Prin noroi.
Privim pierduți de lume
Inapoi
Spre portativ lăsat în praf
De noi.
Alunecam usor
Pe cheia sol
Și ne-agatam de-o margine uitata
A muzicii trăite altădată.

Aripi

De-ar creste aripi peste noi
În zbor am fugi toți
Spre alte lumi, pe alte căi,
Și ne-am trezi din morți.

Ne-am îngropat fără sa stim
În cel mai dens noroi,
Ne-am cuibărit în cuști de foc,
Și mergem înapoi.

'Geaba strigam spre infinit
Cu voci care se sting,
Ne umplem suflul de nevoi
Și guri care se mint.

Ne cufundam în resemnare
Cu fiecare pas,
Ne amăgim ca știm... si-avem,
Rămânem fără glas.

De-am avea ochi sa ii deschidem
Și sa vedem vazduhul
Ne-am avanta să-i prindem firul,
Sa reînvie suflul.

Cu ochii mari și vara-n gand
Mi-am construit în minte
Aripi sa ma poarte zburand
În vals senin, spre mine.