lifehouse - storm

how long have I
been in this storm
so overwhelmed by the ocean's shapeless form
water's getting harder to tread
with these waves crashing over my head

if I could just see you
everything will be alright
if I'd see you
the storminess will turn to light

and I will walk on water
and you will catch me if I fall
and I will get lost into your eyes
and everything will be alright
and everything will be alright

I know you didn't
bring me out here to drown
so why am I 10 feet under and upside down
barely surviving has become my purpose
cause I'm so used to living underneath the surface

if I could just see you
everything will be alright
if I see you
the storminess will turn to light

and I will walk on water
and you will catch me if I fall
and I will get lost into your eyes
and everything will be alright

and I will walk on water
you will catch me if I fall
and I will get lost into your eyes
and everything will be alright
I know everything is alright
everything's alright

Poate e din cauza vremii sau poate din cauza ca in birou e o liniste adormitoare... Stare de amorteala, de sictir, de tristete nemotivata...

Mi-e dor de munte, de natura, de aerul rece care te trezeste dimineata, de zile libere afara din Bucuresti si departe de metrou si autobuz, departe de firma si colegi. Vreau sa ma trezesc la munte, sa-mi beau cafeaua fierbinte fara sa ma grabesc, savurand peisajul. Vreau sa alerg prin zapada, sa-mi inghete fiecare particica din corp si apoi sa ma incalzesc langa foc. Vreau sa plec...departe de tot...nu stiu pentru cat timp, de ajuns pentru a-mi incarca bateriile pentru urmatoarea perioada.

Si mai am o problema... De ce oamenii care se iubesc se ataca? Iar o chestie pe care nu o inteleg. De ce interpreteaza spusele in cu totul alt sens decat sensul normal cu care au fost folosite? De ce au impresia tot timpul ca e ceva ascuns in spatele vorbelor? Pentru ca se iubesc. Cred ca asta e raspunsul.

Interesant, merita citit

Traim într-un paradox infiorator: inconjurati de zeci de programe de televiziune si radio, ingropati sub maldarele de ziare si reviste ieftine in fiecare dimineata din tipografii ori impietriti in fata computerelor de pe fiecare birou, inghitim, ora de ora, cantitati enorme de informatii, fara a putea spune, la finalul unui asemenea festin, nici ca ne-am saturat, nici ca ne simtim bine. Povestea cu informatia care inseamna putere nu mai tine. Care putere? Si, mai ales, care informatie?! Informatia economica din paginile ziarelor specializate, indicatorii bursieri de pe ecranul rece al laptopurilor sau cursul valutar afisat pe ecranul telefonului mobil? Informatia politica vanturata prin cele patru zari, de te miri ce analisti politici, cea care ajunge la urechi odata cu soaptele unor surse binevoitoare din interiorul partidelor sau informatia venita odata cu valurile de stiri ale agentiilor de presa? Informatia de cancan si barfa, gazduite cu toata generozitatea de paginile unor reviste cu nume bizare care sustin ca se ocupa de faptul divers si lumea mondena? Informatia din fotografiile unor paparazzi? Fata de la pagina 5? Nevasta premierului la plaja? Diva fara machiaj? In tot inventarul de mai sus - si lista e, desigur, mult mai lunga - puternic e cel care rezista la proba extrema a ingurgitarii acestor informatii.

Cunosc cateva familii care au inghesuit in apartamente de doua sau trei camere cinci televizoare. Am un amic care si-a luat un radio special si l-a montat sub dus si un altul care a ajuns sa care dupa el nu mai putin de patru telefoane mobile. De cand au aparut mp3-playerele e plina strada de insi cu castile in urechi, ca pe vremurile de demult cand incepea moda walkman -urilor. Intrerupem amorul cand suna mobilul si schimbam programele televizorului in timpul primelor mangaieri. Ne trezim cu televizorul deschis, stam lipiti de Yahoo Messenger, tresarim de emotie la fiecare mail ori SMS primit si, in general, evadarile noastre in oniric sunt strans legate de tubul catodic, ecranul cu plasma sau afisajul cu cristale lichide. Visele noastre depind de click, touch-screen sau tastatura. Vrem informatie la prima ora a diminetii, ni se pare ca nu putem trai fara a fi primii care afla cate avioane s-au prabusit peste noapte, cine a divortat, unde s-a intamplat, cand a murit sau cum a trait. Pentru asta, pentru iluzia de a parea cei mai informati oameni din lume, traim conectati la realitate prin zeci de fire care ne ies din prize sau din urechi si invatam sa pipaim lumea cu buricele degetelor lipite de telecomanda. Priviti de departe, sa spunem dintr-o galaxie in care cineva n-a avut chef sa descopere electricitatea, parem cel putin caraghiosi cu tot arsenalul nostru de instrumente informative: robotizati, dependenti de semnalul GSM sau de cablul TV.

Daca vi se pare ca nu-i asa, luati-va o zi de concediu si asezati-va, pret de cateva ore, pe o banca din centrul unui oras in care nu va cunoaste nimeni. Lasati acasa telefonul mobil, nu va cumparati ziare si tineti ochii larg deschisi privind lumea din jur. La inceput e greu, aproape imposibil, apoi, usor-usor, o veti simti din ce in ce mai aproape. Va va curge prin vene, va va face sa redescoperiti mirosuri din copilarie si sunete uitate. Din cand in cand, va va trimite in minte pareri de rau pentru timpul prea scurt in care v-ati gandit la ea cu adevarat si regrete nespuse pentru maldarele de nimicuri in care ati ales s-o ascundeti zilnic. Se numeste viata, e scurta si n-are mai nimic de-a face cu ecranul televizorului sau al telefonului mobil.

(acest post nu-i al meu, dar mi s-a parut atat de interesant si real incat am vrut sa-l fac cunoscut si sa le reamintesc mai multor oameni in ce lume traim)

Ma omoara plictiseala... Nu pot sa cred ca spun asa ceva dar "Vreau sa lucrez! Vreau proiecte noi!" Nu-i nimic de facut si de internet m-am saturat. Si ecranul din fata mea parca nu mai are nici un pic de viata. E amorteala la serviciu, toata lumea asteapta raspunsuri si treaba de facut, dar ... nimic. Si a fost o vreme atat de frumoasa, cu soare si liniste, si ma supara faptul ca n-am putut profita de ea...pt ca a trebuit sa stau degeaba. Astept, e abia luni, pana la sfarsitul saptamanii sigur voi avea mult de munca, dar abia astept sa nu mai stau cu ochii atintiti in monitor facand nimic. Si mai astept sa ajung acasa si sa dorm in bratele lui...sa ma linistesc si sa savurez o clipa de caldura...

Iar blogul asta e atat de plictisit si plictisitor incat nici titlu nu merita.

Deprimant

Asta nu-i vreme de stat la birou. Asa spun de fiecare data cand privesc printre jaluzele la ce se intampla afara. Ploua, e ud, e frig si vant. Deprimant...nu-i chef de munca, nu-i chef de colegi sau de altceva ce tine de serviciu. Cu ceaiul fierbinte in ceasca si cu picaturile marunte pe care la vad pe fereastra, ma pierd prin ganduri si imi doresc sa nu fi plecat de-acasa dimineata, sa fi lenevit in asternuturile calde pana tarziu si sa ma fi cuibarit in bratele lui toata ziua. Dar iar suna telefonul care ma trezeste dintr-un vis frumos, iar aud o voce pitigaiata si intepata in receptor care spune "Avem proiecte noi. Vezi ca-ti trimit casete!"(e secretara). Foarte interesant, azi vineri, fara chef de munca sau de iesit. Sper ca pana diseara sa-mi treaca si chiar de nu-mi trece, o sa se rezolve cu siguranta atunci cand voi ajunge la niste amici care-mi sunt tare dragi. So...nu-mi ramane decat sa astept sa treaca timpul si sa imi fuga gandul din nou la cum as fi ramas toata ziua in bratele lui calde.