Tu ești...

Astăzi m-am așternut în praf, abătută, resemnată, fără putere. N-am mai vrut să lupt, nici să sper, nici să visez. Am vrut să cad, sătulă de neputință, să mă sufoc, să nu mai respir aerul țării ăsteia, țara în care văd zi de zi piedici, dezamăgiri, oameni triști alergând spre nimic. Am jurat să nu ajung ca ei niciodată, mi-am impus să mă bucur de lucruri mărunte, fără valoare materială,  e o bucurie pură și accesibilă. Însă azi am vrut să nu mă mai bucur, am obosit de tot și toți. Și nu m-ai lăsat. Ai simțit imediat că ceva nu e la locul lui, m-ai protejat de vizite obositoare și m-ai lăsat să-mi plâng durerea. Un timp. Apoi ai venit, mi-ai întins mâna și-un zâmbet larg și mi-ai așternut,  în praful înecăcios, sclipiri de valuri și lună plină, raze calde și nisip sărat sub tălpi. Mi-ai amintit de marea mea și m-ai ridicat cu vești bune, una după cealaltă. Măi om drag, măi bucurie dintâi, am să te iubesc o viață, am să mor... și-am să te iubesc din nou.