Mi-e dor sa o vad iesind in prispa cand auzea zgomotul masinii la poarta. Mi-e dor sa stam de vorba iarna la gura sobei in timp ce coceam mere. Mi-e dor sa o mangai pe basmaluta si sa o sarut pe frunte. S-a dus...si nu am putut face nimic. As fi vrut sa o mai pastrez langa mine. As fi vrut sa nu ma simt vinovata ca nu am fost pe la ea destul de des, din cauza programului incarcat si timpului liber pe care nu il aveam. Nu mi-am putut respecta promisiunea fata de ea si asta-i un sentiment deloc placut. M-a pus sa-i promit ca nu voi vinde casuta batraneasca in care si-a petrecut toata viata, in care avem atatea amintiri, insa, fara voia mea, au luat-o altii si n-am putut face nimic in privinta asta. As fi vrut sa mai merg acolo... dar ea nu va mai fi in poarta sa ma astepte si mi-ar face foarte rau acest lucru. Locul acela imi trezeste amintiri care dor...nu pot sa-l vad, nu pot sa-l calc, e dureros de departe acum. Am ajuns la concluzia ca nu poti face nimic ca sa-i tii mai mult langa tine pe cei dragi, inca o chestie care doare. Oricat ti-ai dori sa-i pastrezi aproape si oricat ai fi de convins ca momentul in care pleaca trebuie sa vina, atunci cand pleaca nu poti spune senin "A venit momentul, asta e viata, trebuie sa mergem mai departe", ar fi prea simplu. Si incepe sa-ti fie dor...de tot. Mi-e dor de batranica mea blanda cu basma si baston.
No comments:
Post a Comment