E tot ce a ramas...

O casa goala, o prispa prafuita, un tavan pravalit peste dusumeaua subreda, o soba rece, o fereastra sparta ce da voie vantului sa cotrobaie prin camera, un gard daramat de tiganii de peste drum, o curte napadita de buruieni... o curte mare ... care totusi ma strange din toate partile. Navalesc amintiri, o vad pe prispa, o vad la cotetul gainilor, o vad culegand florile din gradina sau zmeura care tocmai s-a copt si ascunzand-o pentru ca atunci cand apar la poarta sa ma intampine cu zambetul pe buze si cu desertul in palme. O vad stand in poarta cu lacrimi in ochi si spunand "la revedere". Incerc sa pasesc fara sa plang, dar ma mangaie chipul ei bland din toate partile, as vrea sa o iau din nou in brate, sa nu-i dau drumul, sa nu o mai las sa plece, ... dar nu pot face nimic acum. Curtea, gradina de flori, casa, soba...nu mai sunt ale ei, dar raman ale mele, cum ramane si ea, asa cum le stiu, curate si inflorite, zambind in amintirile mele. Plang, imi este dor, as mai vrea sa o stiu langa mine, o clipa macar, ... nu pot pasi pe locul de unde a plecat, ... ma doare, ma injunghie, ma omoara.