Pat de marmură

Mă prinzi de mână,
"Astăzi nu mai pleci. "
Mă strângi puternic
Şi mă tragi spre tine.
Şi  mă săruţi ca un nebun
Împins de toate să mă aibă.
"Cine te crezi? Oi fi vreun rege
Ce cuvenit îi pare,
Fără de putere, prada
Să-i cadă la picioare? "
Dar îmi place strânsoarea,
Buza de jos muşcată,
Sălbatică dorinţă
Tremurandă toată.
Apuci de rochie, mă smucesc
Şi cade sfâşiată.
"Tu crezi că-i doar o scurtă nebunie?
Află că nu, te vreau a mea, pe toată."
Plăcerea-mi clocoteşte-n trup
Ca mii de torţe-aprinse toate-odată.
Îmi simt tot corpul un vulcan de simţuri
Şi-un fulg pierdut în mâna-ţi ferecată.
Mă ridici brusc de la pământ
Şi mă lipeşti cu forţă
De lung şi rece piedestal,
Fără să-mi scape vreun cuvânt.
Şi te primesc cu sete
Şi te trăiesc intens
Şi mai adânc mi te ascunzi,
Purtându-mă pe vers.
Pe pat de marmură m-ai pus,
Aprins ca vâlvătaia,
Fierbinte tu şi gheaţă el
Alunecăm de jos în sus.
Mă învârteşti printre pereţi,
Mă răsuceşti în tine,
Din carnea-mi muşti şi te desfeţi
De m-ai pierdut de mine.
De unde vii? Unde mă duci?
Pe ce cărări de lună?
Cât mai alergi înspre extaz
Ţinându-mă de mână?
Mă urci pe culmi şi mă cobori
Prin nebunia-ţi de poet,
Pe pat de marmură încins
Mă inveleşti în zori.